„Programarea la Mediocritate” ????

                                        gandindu-se la durere...                                                                 

                                                                                        Bine v-am regasit dragii mei prieteni, ma bucur sa va reaintalnesc si sa va salut! Iata ca Dumnezeu, ma mai saluta si ziua (este ora 14,00), nu numai noaptea, asa cum bine stiti ca o face, mai mereu! Va veti fi intrebat deja pana in acest moment, ce este cu Neluta…dar mai ales ce este cu titlul acestui articol, care aparent nu are legatura cu ceea ce ne impartaseste ea de atata timp. Pai se cuvine sa va raspund…NU??? Ok!!!

Totul a inceput de la un citat postat in lumea virtuala, care spunea asa: “Cu cat mai repede vei avea incredere in tine, cu atat mai repede vei sti cum sa traiesti – J.W.Goethe”. Ok, pana aici totul este clar, numai ca, ceva in forul meu interior a vrut sa-si spuna opinia in aceasta chestiune si cum bine stiti ca nu ma pot abtine, sa nu o fac, atunci cand simt acest lucru…iata ca am comentat astfel: “Poti avea incredere in tine, insa educatia, convingerile limitative inoculate de mic copil…te pot face sa nu ai curajul…indrazneala de a incerca, sa-ti manifesti si sa-ti traiesti viata asa cum ai dori…”. Persoana care postase acest citat…s-a simtit datoare sa imi raspunda: “Da…asta inseamna „programarea la mediocritate”.

In acel moment am simtit, ca acea persoana nu a fost nevoita sa traiasca, asa cum multi dintre noi au trait, o viata cumplita, alaturi de un tata betiv, despotic si autoritar, din cuvantul caruia nu ai fi putut sa iesi decat cu pretul vietii. M-am culcat mahnita, dar mai ales indurerata de faptul, ca unii oameni care nu au experimentat anumite suferinte, anumite traume fizice si psihice, pot cataloga atat de usor, oamenii din jurul lor. Ba trebuie sa recunosc sincer ca am adormit, cu lacrimi in ochi, stiind cam cati pacienti am intalnit din 1996 pana astazi care se confruntau, exact cu aceleasi probleme, cu care m-am confruntat si eu. Oameni care incercau din rasputeri sa treaca, cat mai neobservati prin viata, nu pentru ca erau mediocri, ci pentru ca le era teama, sa nu fie judecati, apostrofati sau jigniti. Fusesera de prea multe ori in aceasta situatie si preferau sa fie considerati mediocri, decat sa mai incerce sa demonstreze cat de frumosi, inteligenti, creativi si minunati sunt.

Acum imi aduc aminte de o pacienta, care putea rivaliza cu orice top model, insa care prefera sa se ascunda sub masca mediocritatii, de frica de a nu mai fi ranita, iar si iar. Inalta cam la 1,80, cu un trup bine proportionat, cu un bust superb, cu o fata usor prelunga, bruneta cu niste ochi migdalati, albastrii ca cerul senin…era de o frumusete rapitoare. Chiar radeam uneori cu ea spunandu-i ca este extrem de norocoasa, ca nu sunt barbat, ca, nu ar fi avut nici macar o sansa, sa nu imi devina sotie.

Insa, isi ascundea aceasta frumusete sub o imbracaminte banala, sleampata, fara gust, folosind culori care nu o avantajau, vesnic neingrijita volitiv, totdeauna cu privirea atintita catre pamant. De o inteligenta sclipitoare, totdeauna se prefacea ca nu a inteles ce i s-a spus, ferindu-se sa isi spuna parerea, doar pentru a nu iesi in fata, doar pentru a nu fi remarcata. S-a intamplat ca Dumnezeu sa-i cerceteze sufletul, s-a intamplat ca El sa aibe alte planuri cu ea. Si astfel iata ca am cunoscut-o!!!

La inceput, mi-a fost cumplit de greu sa o fac sa-si ridice privirea aceea superba din pamant… apoi a fost si mai greu sa o conving, cat este de minunata, cat este de frumoasa, dar mai ales cat este de inteligenta. Lucram constant pe ea, lucram cu convingrea ferma, ca nu este drept si nici corect, ca dupa o copilarie ratata lamentabil, sa aibe parte de o viata traita fara tel, fara dorinte, fara implicare, vesnic privind peste umar!

Stiam toate acestea… le traisem si eu in primii ani ai tineretii mele… si eu ma ascunsesem si eu tintuisem pamantul cu privirea, ca aproape nu stiam ce culoare are cerul. Aduceti-va aminte de articolele:” http://www.franturidesuflet.ro/drumul-intelepciunii-trece-prin-lectiile-vietii-1/” , “http://www.franturidesuflet.ro/cand-palaria-vine-intr-un-taxi-si-proprietarul-in-cel-de-al-doilea/”, , http://www.franturidesuflet.ro/m-i-b/, (primele doua articole au continuari…daca doriti sa le cititi in intregime), in care v-am povestit cum a fost viata mea…cum a decurs ea…si cum am reusit sa depasesc…fiecare moment greu. Optiunea va apartine… eu nu am facut decat sa va ajut…sa le gasiti mai usor!

Deci revenind la pacienta mea, aceasta oriunde se ducea, facea totul incat sa nu iasa in evidenta. Pur si simplu, isi pierduse locuri de munca bine platite, doar pentru ca nu aratase tot ce se ascundea, sub masca mediocritatii. Nu se opusese acelor decizii, nu incercase nimic spre a-i convinge cat de minunata si inteligenta este. Pur si simplu accepta totul fara nici o opozitie. Dupa aproape 2 luni de lucru intensiv cu ea…primul pas a fost sa mergem sa-si cumpere lucruri noi in garderoba, sa isi aranjeze parul atat de frumos, care vesnic era strans intr-o codita la spate.

Cand am facut aceste lucruri, am invitat-o in oras si am urmarit reactia trecatorilor!!! A fost fabulos, barbati, femei si copii, toti intorceau capul sa o vada mai bine. A fost foarte greu sa o conving sa-si ridice privirea catre cer, catre oameni, catre viata…insa perseverenta cum ma stiti, nu m-am lasat, pana nu am reusit. Ochii aceia migdalati, de un albastru atat de frumos, strajuiti de genele generoase si sprancenele frumos conturate, erau o aparitie care facea ca oamenii sa ramana uimiti de frumusetea lor.

Era atat de jenata, de timorata, de timida, incat… mi-a luat ceva timp sa tot ies cu ea si sa o invat ca DA, putem sa privim oamenii in fata, ca DA putem sa privim viata si frumusetea ei, fara grija ca cineva ne va certa, ca o facem. Usor, usor, am reusit sa o fac sa straluceasca, sa o fac sa se bucure de viata, dar mai ales sa inteleaga, ca toate aceste daruri nu i-au fost date intamplator, ca poate sa se foloseasca de ele dupa bunul sau plac. Oamenii pe care ii cunoscuse inainte de intalnirea cu mine, au trecut pe langa ea, fara sa o recunoasca. Doar dupa ce i-a salutat, si s-a prezentat, si-au adus aminte de ea…de fata aceea stearsa, fara sare si piper, fara nimic interesant, de o mediocritate…din punctul lor de vedere, evidenta.

Acum, dupa ani si ani, este o femeie de succes, este o femeie puternica, care poate oricand sa dea lectii unui barbat. Sunt mandra de ea!!! Dar mai ales sunt fericita ca impreuna am gasit calea…drumul ei…trenul ei personal… descris atat de complet in articolul M.I.B.

Iata ca acum nu stiu ce alt exemplu sa va dau… dintre toti pacientii, care credeti-ma ca sunt foarte multi la numar…fiecare cu povestea lui, fiecare cu durerea lui…cu viata lui. Dar pentru ca am vorbit de o fata…hai sa vorbim si de un barbat…ce ziceti??? Asa cred eu ca ar fi corect!!!
Deci am fost solicitata de o mama, ingrijorata de soarta fiului sau, care… nu dadea nici un fel de semn ca ar avea ceva de daruit societatii in care traia, dar mai ales nici macar lui nu-si oferea nimic. Era tipul “mediocrului” din nastere, cu toate ca notele din toti anii de scoala si facultate…nu te lasau indiferent daca aveai un minimum de atentie, dar mai ales de intuitie, de care stiti ca eu nu duc lipsa. La cei 30 de ani ai sai, nu avusese nici macar o prietena. Nu facuse parte din nici un grup de copii, nu iesise la joaca cu copii, nu participase la tabere sau excursii…nimic din toate astea.

Cand l-am cunoscut eu, era salariat la o mare firma multinationala, ca inginer in domeniul IT. Isi facea treaba foarte constiincios, insa, nici aici nu reusise sa-si faca prieteni! Cand m-a cunoscut, a fost deosebit de amabil, insa se vedea de la o posta, ca nu imbratisa ideea mamei sale, de a impartasi cu mine, problemele sale. Am rugat-o pe mama cat am stiut eu de politicos, sa ne lase singuri, asa este profesional, dar mai ales deontologic. Apoi…am inceput sa-i povestesc ce patisem in acea dimineata in timp ce veneam catre ei… Am dat povestii mele, acea nota de umor, care oricat de crispat ar fi cineva, nu are cum sa nu se amuze. Har Domnului ca mi-a facut si acest minunat dar…umorul…fin…insa care ajunge fix acolo unde doresc eu.

La acea prima intalnire nu am facut nimic altceva, doar am povestit, am spus glume, adica am reusit sa ne apropiem putin…dar cel mai important…i-am castigat increderea!!! Apoi au urmat alte si alte intalniri…cand povesteam, spuneam glume, dar incepusem sa si lucram IE. Avea incredere in mine si astfel discutam de ce este el atat de rezervat, de ce a ales sa se ascunda in spatele unei masti, care nu il reprezenta pe el…ci un alt personaj dintr-o alta poveste, care nu avea nici o legatura cu el. Astfel mi-a povestit aceeasi poveste trista…a copilului fara copilarie… care asista neputincios la agresiunile tatalui impotriva mamei. Apoi participa involuntar la divortul celor doi… apoi faptul ca la el nu venea niciodata tatal la vreo actiune sau sedinta la scoala. Il durea cand ii privea pe toti colegii sai care radeau, se bucurau si se mandreau cu tatal lor, iar el…vesnic singur…parca nu avea mama, parca nu avea tata. Mama, ca sa suplineasca lipsa tatalui, avea doua locuri de munca, si de aceea tinea legatura cu scoala doar prin telefon, lucru care il durea atat de rau. Si asa treptat…insa sigur pe alegerea facuta, a preferat sa pozeze in mediocrul perfect, a preferat sa fie ignorant decat intrebat mereu de ce nu are si el parinti.

Insa nu a putut sa faca acelasi lucru si cand a fost vorba de invatatura. Era refugiul sau, era colacul sau de salvare, era fericirea pe care i-o aduceau cartile citite cu asiduitate, chiar si cand mama il trimitea la culcare iar el cu o veioza micuta, se baga sub plapuma si citea aproape toata noaptea. Astfel era poreclit “tocilarul clasei”…porecla care s-a mentinut si in anii facultatii. Totdeauna a fost premiant, todeauna a fost primul. Nu a avut note de 9, nu a avut absente, pana si atunci cand se imbolnavea, mergea la scoala cu atata dorinta, dragoste si dedicare…incat nu avea cum sa scape de aceasta porecla care la un moment dat, chiar a inceput sa-i placa. Pana la urma…era un compliment, avand in vdere ca toti il credeau mediocru…insa tocilar.

Ii era frica sa intre in relatii de orice tip, fie cu fete, fie cu baieti, nu voia sa mai sufere…o facuse destul in copilarie…isi luase “portia de suferinta” cum ii placea sa spuna, mai in gluma, mai in serios… Treptat, treptat, am avut initiativa de a-l invita la cate o plimbare prin oras, la cate o cafea sau prajitura…este foarte adevarat eu il invitam, insa niciodata nu ma lasa sa platesc eu!

Era de o gentilete, de un bun simt, si de o calitate morala iesita din comun! Indiferent ce varsta aveai, ca erai femeie sau barbat, stia totdeauna sa se comporte, sa-si manifeste buna crestere, dar mai ales sa-si arate frumusetea sufletului sau atat de mare si de generos cum era. Problema era ca mereu se ferea de oameni, nu intra in contact cu ei, incerca sa-i evite, incerca sa treaca cat mai neobservat. Dar cum oare sa o faci, cand vezi un barbat de 1,85 m, cu aspect atletic, cu un ten frumos… foarte usor creol, ziceai permanent ca a facut macar o zi de plaja, cu o fata prelunga, cu niste ochi negrii ca abanosul, cu parul la fel de inchis la culoare, cu niste buze frumos conturate si mereu usor umede, de ziceai ca se da special cu strugurel sau alte farafastacuri… ca sa arate asa…

De cate ori ieseam in oras, eram extrem de atenta, la privirile celor din jur, care, ca si in cazul fetei, ramaneau uimiti cat de frumusel era. Pentru ca nu reuseam sa-l fac sa intre in contact cu colegii de serviciu, nici nu incape vorba de alte personae necunoscute, am inceput sa aranjez, “intalniri intamplatoare” cu prietene de-ale mele, care se prefaceau ingrijorate, ca s-a stricat calculatorul, laptopul sau TV-rul…si astfel, el, care le vedea atat de triste…se oferea sa le ajute.

Asa a inceput sa cunoasca oameni, a inceput sa socializeze, a inceput in sfarsit sa traiasca. Nu mica i-a fost mirarea cand a constatat ca nimeni nu-l agresa, ca nimeni nu-l punea la colt, ca nimeni nu-l jignea, mai ales ca nu aveai cum, el fiind atat de manierat. A inceput, sa se apropie timid de colegii de serviciu (si fete si baieti), care vazand ce baiat minunat este, au inceput sa-l invite la petreceri, in excursii, ba chiar si concedii. Si asa…usor, usor, insa foarte sigur…a pasit in viata, a inceput sa simta gustul prieteniei, al comunicarii intre oameni, al sentimentelor care se nasc intre oameni. Astfel a constatat, ca aceste sentimente, pot fi de iubire, de respect, afectiune sincera, compasiune, mila, dor, drag, etc. nu numai de frica, groaza, stres, agitatie, frustrare… etc. pe care le experimentase la “intensiv” , nu la fara frecventa cum facea la sentimentele pozitive, unde nu avusese acces nici macar asa…cateodata. Incepuse sa se deschida, sa rada in hohote de un banc bun, de o intamplare mai amuzanta, nu doar sa zambeasca in coltul gurii, asa cum facea in prima zi, cand l-am cunoscut.

In timpul acestor intalniri cu prietenii, ca da, intre timp ii devenisera prieteni, a cunoscut o fata superba, care la numai cateva luni dupa ce a cunoscut-o, a cerut-o de sotie, asta, numai dupa ce, m-am trezit intr-o seara cu un telefon, la care imi cerea sa ii masor compatibilitatile cu ea, care este important sa spun, ca erau perfecte. Astfel, iata-ma invitat de onoare la o nunta ca in povesti, cu printi si printese. Nu pot sa nu fiu fericita cand ma gandesc la el si la frumoasa lui sotie, la cei doi copii superbi, baiat si fata, la viata lor minunata, la faptul ca el nu a imprumutat nimic negativ de la tatal sau, ba dimpotriva… uraste si acum astfel de atitudini!!! Nu pot sa nu ma bucur ca un copil, atunci cand suna telefonul si ii aud vocea, care asa cum o stiu, calda si tandra, ma invita si pe mine…tanara pensionara, la aniversarea unuia dintre ei, la o masa in familie la sfarsit de saptamana, sau chiar o mica excursie…

Aceasta este bucuria mea, aceasta este satisfactia muncii mele, rezultatul concret al muncii facute cu pasiune, dedicare si perseverenta!!! Iar si iar ii multumesc lui Dumnezeu care mi-a data atat de multe daruri…care se completeaza unul pe altul.

Acum, dupa ce v-am dat aceste exemple de oameni minunati, iar ca ei as putea sa mai dau zeci…ba cred, chiar sute astfel de cazuri, pe care le-am cunoscut concret in plan fizic…imi voi lua libertatea de a-i ruga pe toti cei care, nu au gustat cupa durerii, frustrarii, lipsei de iubire, a copilariei furate pe nedrept, sa nu mai catalogheze oameni, doar dupa aparente. Sa incerce sa-i cunoasca, sa incerce sa se apropie de ei, sa priveasca la frumusetea sufletelor lor, iar apoi, dupa ce vor fi convinsi ca ei sunt fara de prihana, abia atunci sa arunce cu pietre in cel vizat de ei.

Toti…dar absolut toti oameni, sunt frumosi, sunt minunati, sunt unici si speciali…doar ca unii au avut mult de suferit si atunci au ales diverse masti, sub care se ascund, una dintre ele fiind cea a “Mediocritatii”.

Aceeasi Neluta

barbat...trist

                     

Share on Facebook77Share on Google+0Email this to someoneTweet about this on TwitterShare on LinkedIn0

One thought on “„Programarea la Mediocritate” ????

  1. Doamna Neluta…cand am afirmat…ca ceea ce vi s-a intamplat dvs si.. celor asemenea dvs.. ca aaceasta se numeste Programarea la mediocritate.. ma refeream la termenul psihologic.. al programarii fricii ..temerii unui adult . asupra unui copil.. Cred ca este intradevar,, mediocritate” nu dezvoltare sanatoasa ..aceasta.. Despre asta este vorba.. doar ca dvs.. luati totul ca pe un afront.. este si aceasta” o teama” ce o aveti.. ca dvs ..le descoperiti si luptati pt a le indepaeta din stilul dvs de viata.. este altceva.. Sigur, va doriti recunoastere.. altfel nu ati avea succes in ceea ce intreprindeti.. Mult SUCCES!!!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *